Gând năuc (1)

,,Omul care știe exact ce vrea  nu  are nevoie de timp !!! Pentru el ,timpul nu e atât de prețios ca  pentru cel care vrea să îl trăiască !!!”  copyright 2014

De nu ai timp ...

sursa foto :web

De nu ai timp să citești  nu privi
De nu ai timp să-nțelegi  nu-ntreba
De nu ai timp să cuprinzi  n-aduna
De nu ai timp să surâzi  nu gândi
De nu ai timp ca să ierți   nu ruga
De nu ai timp să accepți  să nu ceri
De nu ai timp să asculți  nu vorbi
De nu ai timp să ajungi  nu pleca
De nu ai timp să iubești  nu dori
De nu ai timp să ai timp, când mai trăiești ??

Și toamna venise...

sursa foto :web

Și cine știe .
Poate toamna voise
să-și faca iar cuib
Și drum își făcuse
spre sufletul meu
Venise oftând,
 încărcată cu toate
Să-și lase povara
abia aștepta:
O straiță plină,
burduf cu  vântoase,
Un căuș de soare pribeag,
Un colț de albastru
                                                                                      înfipt în coaste de nori
                                                                                      Un sac fără petec
                                                                                      de ploi  mărunțele...
                                                                                       Acum stă mândră
                                                                                       în jilțul de gânduri
                                                                                       Și biciuie-n răstimpuri
                                                                                       nostalgiile mele
                                                                                      Agilă -și răsfiră
                                                                                      zestrea pe-alei
                                                                                      Iar eu mă răsfăț
                                                                                      căutând prin culori
                                                                                      Călcâiul  sub care ascunde
                                                                                      o dâră de verde
                                                                                      Adulmec din pletele ploii
                                                                                      suspinul copacilor goi
                                                                                      Și iar mă arunc
                                                                                      la răscruce de timpuri
                                                                                      Să prind o săgeată
                                                                                      de  ocru a serii
                                                                                      Ce cade  ...și cade....încet peste noi.

Aparent

Aparent
sunt un stejar
cu multe frunze
ce doar în  toamnă
cutez să-mi număr anii,
rar.
Anin pe ramuri
ploi confuze,
când cerul trist
iar mă condamnă
să-mi cos  veșmântul
în ierbar.
Îmi venerez neistovirea
între mlădițe
de hrănit
ca ani și ani să fiu menirea
de-a exista
la infinit.

Sfârșitul unui final

sursa 

Azi am decis așa în alb
Să scriu ,decis,  sfârșitul
Unui final demult banal
Și-un punct mi-e începutul

Mă rup de-o lume încărcată
C-un nesfârșit travaliu
Ce-o aștepta ?De ce mai  cată
O logică-n detaliu?

Cuvântul sensul nu-și găsește
Aleargă-n variante
                                                                                      Iar adevărul ispășește
                                                                                      Ca-n chinul unui fante

                                                                                      Culorile nu-s de ajuns
                                                                                      Să scrie -o epopee
                                                                                      Din alb și gri croiesc răspuns
                                                                                      A vieții melopee

                                                                                      Ne scufundăm strângând în dinți
                                                                                      Letargica speranță
                                                                                      Nu-i timp de viață când te minți
                                                                                      Trăind ca o paiață...

                                                                                      De azi un punct nu-i un  final
                                                                                      Cum e decis de veacuri
                                                                                      Încep să-mi fac subliminal
                                                                                      Un drum ce n-are laturi !!

....în suflet cetire

... și cad din nouri blânde ploi

la mal de gene  râuri noi

se strâng  șuvoaie și adună

în vad de suflet doar  furtună

cu mii de tunete se sparge

un cufăr de-amintiri....ce alge !!!!

aduse de-un ocean de ani

care s-au scurs ,,buni sau dușmani...

și plouă-n picuri nemurirea

îmi intră-n ochi strivind privirea

și-ascult cum ploia dinspre sud 

îmi spală gândul meu zălud.....

CUM CAD LILIECII ÎN PICIOARE (partea I )

Aveam o pauză  neprevăzută de câteva ore așa că deschisesem calculatorul ca să-mi pierd  timpul în mod util. Așteptam să mă viziteze muza ,numai că o apucase lenea.Mă cam chinuia sensul ăla de vină că o să treacă iar timpul și  nu am mai scris  demult un rând la cartea începută de vreo jumătate de an .
Cum lenea e drogul preferat al minților stresate ,ochii mei stăteau lipiți  de display  , fixând cuminți și ascultători un punct negru .Singura idee ce se zbătea în cap ,parcă vrând să evadeze era curiozitatea .De unde naiba apăruse punctul ăla negru pe display ??Era un fir de praf ,un excrement minuscul al vreunei muște ce a făcut vreo escală pe aeroportul invizibil de pe display ? Naiba știe ce era ,cert e că nervoasă fiindcă îmi lipsește inspirația  mă hotărăsc să dau un telefon .Cui ? Oricui ,numai să nu stau ca un cui pironit de secole în grinda casei,  fără rost .
Ei , ideea asta era mai ușor de manipulat, căci pe primul loc în lista persoanelor de apelat se afla EL . Marele și unicul cui în călcâiul inimii . Așa că nici una nici două  apelul pornește spontan ,de parcă asta așteptase și telefonul meu .Gâlgâiturile alea ,,metalice„ ale  conexiunii dintre rețele îmi sporește nefiresc senzația de iritare.Zumzăie ,zbârnâie ,țârâie  lung ,prelung ....nici un glas nu răspunde .
Cu nervii deja opăriți de oftică  mă las pe spate, cufundându-mă în canapeaua ce parcă era și mai  mare decât o știam .Vezi dom' le ?Nervii când au de lucru, își fac un loc așa de  mare în viața noastră încât ți se pare că nu ai mobilat îndeajuns locuința .Cu ochii pironiți pe excrementul acela de pe display, lenea își întindea tentaculele peste mintea mea și încep a gândi la întâmplare :
Marele EL apăruse în viața mea întâi ca  un melc .Își ițea când și când antenele acelea curioase, pe care  abia i le observam .Învăța în liniște orice mișcare din  viața mea .Răbdător , reușise să  facă în așa fel încât să îi observ periscoapele curioase .După puțin timp ,eu- zeița curiozității,  începusem  fără mare  tam-tam să îi caut prezența și  ne priveam ca doi  lilieci atârnați  pe același cablu de înaltă tensiune,  așteptând să vadă care pică primul, electrocutat și o să deschidă gura articulând barem un sunet  .
Cavaler fiind,  Marele EL,  nu a mai așteptat ca să mă electrocutez eu prima . A  întins periscoapele la maxim,  a aruncat cochilia  și cu un salt strategic de liliac  sigur de zborul lui a luat înițiativa ,cuvântând .
-Bună,ce faci ?
Draci ,știa tot ce fac ,când fac ,cum fac ,dacă fac și toate adverbele, de mod, de timp, de loc,de scop,  ce însoțeau verbul ,,a face ”. De ce naiba  a vrut să fie așa banal ?
,,L-o fi electrocutat ceva din privirea mea ” îmi spun și îi răspund la rândul meu cu replica standard
-Bine ,mulțumesc ! Tu?
Pauză .Se auzea respirația  noastră care încerca  să umple golul jenant  provocat de schimbul stupid de replici .

 ....va urma ....
fragment din ,,Simfonia tălăngilor”